Într-o vreme de întuneric și prigoană, când sufletele erau încercate ca aurul în foc, în cetatea Cezareei Capadociei a răsărit o făclie vie: Sfântul Mucenic Eupsihie. Născut din părinți binecredincioși, cu neam ales și suflet curat, el a fost crescut nu doar cu hrană trupească, ci mai ales cu hrana cea tare a credinței și a faptelor bune.

Tânărul Eupsihie era ca un crin în mijlocul spinilor – curat, blând și darnic. Nu trecea nepăsător pe lângă cei în nevoi, ci îi acoperea cu haina milei, precum o mamă își înfășoară pruncul în frig. Viața lui era o icoană vie, zugrăvită cu smerenie, înțelepciune și jertfă.

Dar zilele acelea erau grele – împăratul Iulian, numit cu durere „Apostatul”, se ridicase ca un nor întunecat împotriva luminii lui Hristos. Pe creștini îi numea „galileeni” și îi silea, cu amenințări și chinuri, să-și lepede credința și să jertfească idolilor.

Văzând cum cetatea sa, odinioară strălucitoare prin credință, se umplea de mulțimi ce aduceau jertfe zeilor mincinoși, inima lui Eupsihie a ars ca un rug aprins de râvnă pentru Domnul. Nu a mai putut tăcea. A strâns în jurul său frați întru credință și, cu sufletul înflăcărat, a sfărâmat idolii de piatră, dovedind că Dumnezeul cel viu nu locuiește în chipuri cioplite.

Fapta aceasta a cutremurat palatul împărătesc. Iulian, orbit de mânie, a slobozit asupra cetății un val de prigoană: sângele celor nevinovați a fost vărsat, averile le-au fost jefuite, bisericile pângărite, clericii luați la oaste, iar cetății i s-a luat chiar și numele, ca și cum i s-ar fi stins sufletul.

Pe Eupsihie l-au prins și l-au supus la chinuri cumplite – trupul i-a fost sfâșiat cu gheare de fier, spânzurat pe lemn ca un alt Hristos în mic, și, în cele din urmă, i-au tăiat capul cu sabia. Dar el, ca un ostaș adevărat al Împăratului ceresc, nu s-a clătinat. A rămas neclintit ca o stâncă, mărturisind cu bărbăție credința cea dreaptă.

După ce viforul prigoanei s-a potolit și Iulian s-a stins din viață, creștinii din Cezareea – acei puțini dar aleși – au ridicat o biserică peste mormântul lui Eupsihie, ca o cunună de slavă pentru cel ce a biruit nu cu sabia, ci cu iubirea și adevărul.

Astfel, viața lui Eupsihie rămâne ca o lumină în noapte, o chemare tainică spre curaj, sfințenie și dragoste jertfelnică.