Într-un colț al Tesalonicului, sub cerul greu al veacurilor, doi slujitori ai lui Dumnezeu, ca două candele aprinse în noaptea lumii, străluceau în biserica cea veche a cetății. Agatopod, diaconul cu tâmplele ninse de ani, purta înțelepciunea ca pe un veșmânt țesut din firele rugăciunii și ale harului.
Teodul, tânăr ca un mugur de primăvară, neîntinat și curat, citea cu glasul tremurând de evlavie Scripturile, în aceeași sfântă bisericuță. Erau vremuri întunecate, sub domnia păgânilor împărați Dioclețian și Maximian, când pământul gemea sub povara idolilor și cerul părea să tacă.
Când porunca împărătească a răsunat ca un tunet, cerând jertfe zeilor de piatră, inimile multor creștini s-au clătinat. Unii s-au risipit ca frunzele purtate de vânt, ascunzându-se în umbrele fricii, dar nu și acești doi luceferi ai credinței, Teodul și Agatopod. Ei au rămas ca niște stânci neclintite în furtună, închiși în biserica lor dragă, unde zi și noapte își ridicau sufletele spre Dumnezeu, ca niște păsări ce zboară spre lumina cerului. Dar ochii răi ai lumii i-au pândit, și mâinile ostașilor i-au smuls din rugăciune, aruncându-i în bezna temniței, ca pe niște spice frânte înainte de seceriș.
Zilele treceau, și Faustin, căpetenia cetății, i-a chemat înaintea sa, cu gând să le frângă duhul.
Cu vorbe dulci ca mierea și cu vicleșuguri întunecate, a încercat să le stingă focul credinței, să-i smulgă din brațele lui Hristos și să-i arunce în groapa idolilor. Dar ei, ca niște stejari ce nu se pleacă sub furtună, au rămas neclintiți, purtând pe buze numele Mântuitorului. Temnița li s-a făcut iarăși casă, dar acolo, printre umbre și lanțuri, lumina lor n-a pălit.
În adâncul acelei gropi, unde zăceau tâlhari și suflete rătăcite, Agatopod și Teodul au semănat sămânța pocăinței. Ca niște păstori blânzi, au adus pe cei pierduți la izvorul iertării, iar temnița s-a umplut de șoapte de rugăciune și de lacrimi ce spală păcatul. Auzind poporul din cetate că în acel loc întunecat răsună vestea cea bună, ca un râu de viață, a sfărâmat porțile și a năvălit să soarbă din cuvintele lor, ca un pământ uscat ce tânjește după ploaie.
Dar Faustin, orbit de mânie, i-a scos din nou la lumină, nu spre mântuire, ci spre chin. Inima lui, sfâșiată între milă și poruncă, ar fi vrut să-i cruțe, dacă ei ar fi cedat, dacă ar fi întins mâna spre idoli. Dar glasurile lor răsunau ca un clopot al cerului: „Suntem creștini! Pentru Hristos, toate le vom răbda!” Și, cu îndrăzneală sfântă, numeau pe împărați tirani, căci nu le ajungea să robească trupurile, ci voiau să lege și sufletele în lanțurile minciunii.
A treia oară au fost cercetați, și a treia oară au stat ca niște stâlpi de foc, neclintiți în credință.
Atunci, osânda a căzut grea asupra lor: mucenicia mării. Cu pietre legate de grumaz, ca niște poveri ale lumii acesteia, și cu mâinile strânse la spate, au fost aruncați în valuri. Dar marea nu i-a înghițit, ci i-a purtat ca pe niște daruri spre cer, iar Hristos, Mirele lor, le-a întins cununa pătimirii, strălucind mai tare decât soarele.
Așa au plecat Agatopod și Teodul, ca doi frați ai luminii, lăsând în urmă o cetate clătinată și un cer ce plângea de bucurie.
