Pe tărâmul însorit al Siciliei, în anul 816, se naște un copil blând ca o rază de lumină – Iosif, din părinți temători de Dumnezeu, Plotin și Agatia.

De mic, purta în el o frumusețe tainică, o chemare lăuntrică spre cer. Nu era ca ceilalți – vorbea cu Dumnezeu în gânduri și cânta din inimă, cu o simțire ce făcea sufletele să tresară.

Nopțile lui nu cunoșteau somnul. Cu genunchii plecați și ochii înlăcrimați, înălța la cer cântări de slavă, compuse chiar de el, ca niște flori rare, pline de har. Cuvintele lui curgeau lin, iar mâinile îi erau iscusite la scris, ca și cum ar fi mângâiat pergamentul. Iar când lăsa condeiul, își hrănea sufletul din Scripturi.

Pentru viața lui curată și darurile din belșug, a fost rânduit preot, dar nu s-a oprit aici. A mers mai departe pe calea nevoinței, trăind în post și rugăciune, slujind Sfânta Liturghie cu lacrimi, aducând cerul mai aproape de oameni.

Dumnezeu i-a trimis un dar neprețuit – prietenia și îndrumarea Sfântului Grigorie Decapolitul. Împreună au fost ca două făclii arzând, înălțând Biserica în vremuri de întuneric.

Pentru dragostea lui față de sfintele icoane, a fost izgonit de cei fără lumină, dus departe, în ținuturile Chersonezului. Dar nădejdea nu l-a părăsit și, după moartea prigonitorului, s-a întors acolo unde-i era locul – aproape de altar, aproape de inima Bisericii.

Mai târziu, i s-a încredințat grija odoarelor sfinte ale Patriarhiei Constantinopolului – semn că Dumnezeu și oamenii îl știau vrednic.

Ajuns bătrân și bolnav, Iosif a primit din partea Domnului vestea sfârșitului său. Și-a petrecut ultimele clipe așa cum trăise mereu: în rugăciune neîncetată, cerând pace pentru lume și lumină pentru sufletul său.

A adormit în Domnul pe 4 aprilie 883, iar cântările lui încă răsună în Biserică, ca o adiere dintr-un cer mai curat.