Sinaxar 27 martie: Pomenirea Sfintei Mucenițe Matroana din Tesalonic
Într-un colț sărăcăcios al Tesalonicului, s-a născut Matrona, o fată smerită, deprinsă de mică cu asprimea vieții. Crescută în lipsuri, dar bogată în credință, ea și-a câștigat pâinea prin muncă grea și ajunsese slujnică în casa unei femei de vază, Pautilla, soția unei căpetenii a cetății. Dar dacă Matrona era fiică a luminii creștine, stăpâna sa se închina zeilor păgâni.
Ori de câte ori Pautilla mergea la templul idolesc, își lua cu sine și slujnica. Dar Matrona, deși supusă în toate celelalte treburi, refuza să pășească în acel loc de închinare străină. De fiecare dată, sub pretextul însoțirii, își îndrepta pașii către biserica creștinilor, unde își pleca genunchii în rugăciune, cerând răbdare și pace pentru sufletul ei.
Într-o zi, Pautilla, bănuind ascultarea Matronei față de o altă credință, a întrebat-o direct:
— De ce nu vii în templul nostru, ci te duci mereu la biserica creștinilor?
Atunci, tânăra, cu inima plină de curaj, i-a răspuns:
— Pentru că în biserica noastră viețuiește Dumnezeu, iar în templu, El nu este.
Aflând adevărul, Pautilla s-a aprins de mânie. Nu putea îngădui ca o simplă slujnică să nu i se supună, mai ales în cele privitoare la credință. Începu să o bată și să o chinuie, în speranța că o va îndupleca să renunțe la Hristos. Dar Matrona răbda toate cu seninătate, cu gândul la Cel căruia îi dăruise sufletul.
Zi după zi, loviturile curgeau, dar sufletul Matronei rămânea neclintit. În tăcerea temniței, slăbită și sângerândă, își găsea mângâierea în gândul că, înaintea lui Dumnezeu, nu există stăpâni și robi, bogați și săraci – toți sunt judecați după inimă și fapte.
După patru zile de foame și sete, Matrona a fost scoasă din închisoare și supusă unor chinuri și mai cumplite. Trupul îi era zdrobit, dar glasul îi rămânea limpede, rostind mereu aceeași mărturisire:
— Nici moartea nu mă va despărți de Hristos!
Și moartea a venit, nu ca o înfrângere, ci ca o biruință. După zile întregi de suferință, Matrona și-a dat sufletul în mâinile Domnului, devenind jertfă sfântă a credinței. Creștinii i-au luat trupul și l-au așezat cu cinste în pământ, ca pe o comoară de mare preț, iar moaștele ei au fost cinstite ca ale unei mucenițe adevărate, biruitoare întru Hristos.
