Din paginile vechi ale muceniciei, scrise cu sânge și credință, răsare chipul luminos al Sfântului Irineu, păstorul blând al Bisericii din Sirmium, ce-a trăit prin veacul al IV-lea, într-o lume frământată ca o mare înainte de furtună.

Când împăratul a poruncit să se plece în fața zeilor de piatră, Irineu n-a clipit. A fost ca stejarul în bătaia vântului – nu s-a frânt, ci a stat drept, înrădăcinat în credința cea vie. Iar guvernatorul, cu inima rece ca piatra, i-a pus înainte sabia și jertfa păgână: „Ori trăiești ca păgân, ori mori ca un creștin.” Dar Irineu, cu sufletul aprins de Duhul Sfânt ca o făclie nestinsă, a răspuns cu o tărie cerească: „Mi s-a poruncit să aleg durerile, decât să trădez pe Dumnezeul cel viu, jertfind demonilor fără suflare.”

Și atunci, mânios și neputincios în fața unei asemenea credințe, Probus a rostit osânda: să-i fie tăiat capul cu sabia și trupul să fie aruncat în Sava, râul care-și duce apele în Dunăre ca un prunc ce aleargă spre brațele mamei.

Irineu, însă, n-a văzut moartea ca pe un sfârșit, ci ca pe o poartă aurită spre veșnicie. Ca un ostaș ce-și primește cununa, a înălțat o rugăciune din adâncul inimii: „Îți mulțumesc, Doamne Iisuse Hristoase, că prin chinuri și suferințe mi-ai dat putere și m-ai învrednicit să gust din slava Ta cea fără de sfârșit!”

Și cu capul plecat sub sabia ostașilor, dar cu inima înălțată spre cer, Sfântul Irineu s-a mutat la Domnul. Trupul i-a fost luat de ape, dar sufletul i-a fost luat de îngeri.

De atunci și până azi, povestea lui se spune din gură în gură, ca o cântare veche care încă arde în inimile celor ce cred. Fapta lui – ca un stâlp de lumină în întunericul vremurilor – ne amintește că adevărata putere e în jertfă și că viața veșnică începe acolo unde lumea spune „sfârșit”.

Pentru rugăciunile Sfântului Irineu, Doamne Iisuse Hristoase, mântuiește-ne pe noi! Amin.